Un text de demult

Zilele trecute, ascultind stirile la radio, am auzit ca Miron iese de la pirnaie (a cita oara oare?) si ca Ilici va fi absolvit (din nou) de orice vina in chestiunea mineriadelor. Mi-am adus aminte de un text scris atunci. Iata-l.

Cuvintele dor: îmi este mai greu decât oricând să-mi accept apartenenţa la un popor capabil de atâta ură primitivă! Cu atât mai mult cu cât constat cât de uşor înveţi să urăşti, să dispreţuieşti. Mă surprind dezgustată, dezarmată, paralizată în faţa fricii, în faţa violenţei – verbale şi fizice. Îmi sting frustrările vorbind la nesfârşit, comentându-mi cu cei din jur neputinţa, agitând patetic şi inutil stindardul logicii şi al bunului-simţ. S-ar putea spune ca suntem un popor de revoltaţi laşi. Încă o contradicţie în termeni pe lunga listă care ne defineşte.
Admit: cel mai mult mă deprimă propria indolenţă civică, incapacitatea de a-mi asuma rolul în viaţa cetăţii. Mica mea lume de comoditate şi egoism şi “tarele” unei politeţi desuete nu mă lasă să strig sau să bat cu pumnul în masă. Prefer să vorbesc şi să mă comport normal (decent ?). Să mă fac că nu văd, că nu pot. Pâna când îmi voi putea permite luxul acestei imobilităţi? Îmi spun, privindu-mă în oglindă: Hei, tu, trezeşte-te, implică-te, pentru Dumnezeu, FĂ CEVA!
Şi iată-ne acum: o mulţime de bieţi oameni abrutizaţi, încolţiţi, devastaţi fizic de alcool şi de muncă infernală, intoxicaţi de o propagandă vădit comunistă se pregătesc să lovească în valori pe care nu le înteleg şi probabil nu le-au înteles niciodată: statul de drept, legea, ordinea. În fruntea lor, un lider lipsit de scrupule, beat de putere, o tristă marionetă. Undeva, in culise: dinozauri roşii, cu suflete goale de semidocţi, cu guşi umflate de naţionalism ieftin şi cu nostalgii de dinaintea ultimei ere glaciare. De partea cealaltă a barajelor de scuturi şi de fum: un guvern şi o întreagă clasă politică impotentă, care nu mai locuieşte de mult timp în aceeaşi ţară cu noi, ci undeva, în îndepărtatele şi utopicele sale prognoze economice, în care Romania seamănă izbitor de mult cu Elveţia. Prinse la mijloc, în aceasta montare apocaliptico-mioritică, milioane de oameni, aşteptând cu sufletul la gură un deznodământ, oricare ar fi el, pentru a-şi putea relua chinuitoarea rutină a supravieţuirii.
Oameni imobili, învăţati cu decepţia şi cu resemnarea: aşa a vrut Dumnezeu! Dumnezeul nostru, ai cărui trimişi nu au simţit nici o fracţiune de secundă nevoia de a condamna violenţele, de a flutura steagul alb, de a îndemna părţile la un dialog creştinesc.
Oameni care îsi cumpără în fiecare dimineaţă ziarul, care ascultă în fiecare zi ştirile. Ştiri uneori construite din nimic, doar de dragul senzaţionalului. Reportaje brutale, care scormonesc cu indecenţă dureri şi înfăţişează (la ora când altadată era difuzată emisiunea “Noapte bună, copii!”) crime oribile, violuri şi tâlhării nepedepsite, procese de operetă, mari escrocherii cu happy end pentru escroci. Dezbateri în direct, ca un fel de consult medical la căpătâiul unui muribund, în care singurul diferend al participanţilor se referă la cât mai are de trăit bolnavul şi nu la eventualul tratament salvator. Investigaţii de presă lăsate undeva la jumătate, lipsite de concluzii şi de vinovaţi, pline de cifre diluate şi declaraţii meşteşugit amputate.
Oameni încă naivi în speranţele lor de pace socială şi de minimă bună-stare. Oameni care mai cred că, printr-un miracol, “ăstia” vor face compromisuri inteligente, iar “ăia” vor renunţa pe ultimii metri la politica bâtei. Oameni ca mine, ca tine, ca el, care asistă cu o indiferenţă de gură-cască, la degradarea lumii din jurul lor fără să facă nimic.
Oameni care se lasă muşcaţi de câini vagabonzi, îngropaţi sub gunoaie, îmbrânciţi la cozi infernale, furaţi pe faţă, minţiţi cu neruşinare. Oameni care refuză să se uite în urmă pentru a-şi vedea greşelile, pentru a-şi vindeca rănile. Oameni care au uitat cât de mare este puterea cuvântului şi a iubirii, puterea propriei lor onestităţi şi demnităţi.
Oameni care au uitat să fie oameni. Fără nici o scuză, oameni ca mine.

Un text destul de patetic, de disperat. Nasol e ca lucrurile nu sunt cu mult mai roz nici azi.

Tara lui Diminutiv Voda

Aseara am avut un cosmar. Se facea ca ….

A fost odata ca niciodata o tarisoara vesela si ghidusa care se numea Romanica.

In Romanica erau muntisori si delusoare, poienite prin care curgeau paraiase cu apica limpede in care inotau pestisori si broscute. Floricele parfumate se zareau in tot locul, pasarele cintau in copaci, iar prin padurici zburdau iepurasi, ursuleti si caprioare.

Locuitorii ei erau romanasii. Romanasul era un omulet tare binedispus. El locuia intr-o casuta frumusica, cu nevestica lui, romancuta. Romancuta era o mamica perfecta. Ea isi crestea cu grija copilasii – o fetita si un baietzel. Copilasii aveau o multime de jucarioare, iar cind nu se jucau cu ele, mergeau la bunicutza si bunicutul.

Mamica din Romanica pregatea o multime de mincarici gustoase: ciorbitza, tocanitza, mititei, fripturici, prajiturele. La toate acestea mergeau de minune tuiculita, vinisorul si bericica….

Nu-i asa ca e ingrozitor si gretos sa traiesti intr-o tara de diminutive? Ei bine, in ultimul timp constat ca traim exact intr-o astfel de tara. Zilele trecute, o vinzatoare m-a intrebat daca nu vreau si “facturica” in afara de “bonuletz”. La televizor, o fata se fandosea discutind despre un … “svederash” !!! (pe limba noastra, un sweater mai mic). Unui politician i se rupea inima pentru “batrinei”. Singura mea explicatie pentru epidemie: arta diminutivului face realitatea mai roz, mai digesta, mai …dulcica!

Asadar, data viitoare cind va rupeti o rotita a masinutei intr-o gropita, cind calcati intr-un rahatel de catelus pe strada sau cind un functionaras va cere un pliculetz ca sa va rezolve vreo trebsoara, cind un golanas va fura posetuta,
think twice, think big, think straight!

Multitasking

Multitasking. Cine o fi inventat chestia asta? In clipele mele de deznadejde organizatorica ii suspectez de acest lucru pe reprezentantii sexului tare (tare incapatinat, tare dezordonat, tare comod, tare insensibil s.a.m.d.). In momentele de succes deplin si incontestat asupra cotidianului, mi-l asum ca pe o realizare eminamente feminina.

Sa trecem insa la exemplificari. In ce consta,de fapt, multitasking-ul ? De observat si analizat urmatoarea situatie: te intorci acasa pe seara, dupa o interminabila zi la birou, cu miinile incarcate cu douazeci de sacose ultra-pline. Traficul a fost infernal si masina, care trebuia demult dusa la revizie, ti-a dat emotii tot drumul (nota mentala: de sunat la mecanic first thing tomorrow). Fix in acest moment, telefonul mobil din geanta suna. E seful, care te roaga sa modifici pe ici, pe colo, prin punctele esentiale, prezentarea de miine de la ora 08:00.

Liftul, pe care l-ai chemat cu virful nasului, a ajuns la parter si nu ai idee cum vei reusi sa te urci in el cu toate cumparaturile. Nu e clar cum, insa reusesti. Cheia de la casa este undeva, tot pe fundul posetei. In timp ce o cauti, in lift se urca administratorul blocului care iti reaminteste, jovial, de sedinta asociatiei de locatari de duminica viitoare si de plata intretinerii pe luna curenta.

Ajungi, cum–necum, cu toate sacosele (dintr-una se scurge un lichid rosu si viscos, probabil siropul de capsuni pentru ala micu’) in fata usii apartamentului. Pe scara e bezna si nu stii cum sa aprinzi lumina, avind la dispozitie doar cele doua miini puse la dispozitie de Mama Natura. Orbecai, incercind sa descui usa fara sa lasi sacosele din miini si fara sa te umpli de sirop. In acest timp, inauntru suna prelung telefonul fix la care nimeni nu catadicseste sa raspunda.

Descui usa, te prabusesti inauntru impreuna cu sarsanalele, alergi la telefon. E tanti Lala din Caracal, care te roaga sa ii faci un serviciu – un mic comision care nu cere decit participarea la 2 – 3 inghionteli in grup (sub forma de coada la ghiseu) si o alergatura de jumatate de zi prin oras. O asiguri de colaborarea la respectivul proiect, cu toate ca, brusc, realizezi ca asta inseamna sa renunti la programarea la cosmeticiana. Pe timpul convorbirii telefonice, copiii, in deplina complicitate cu ciinele, au devastat sacosele in cautare de dulciuri sau mezeluri proaspete, dupa preferinta.

Dupa ce ai transportat in bucatarie ramasitele, te trezesti fata in fata cu intrebarea, pusa la unison de intreaga familie (cutzu included):”NOI CE MINCAM ASTA-SEARA?”. Asa cum era de asteptat, o investigatie asupra preferintelor culinare se dovedeste dezastruoasa. EL: “ceva carnica la gratar, cu cartofi prajiti si o bere, da’ sa fie rece, nu ca data trecuta”. Copiii: fiecare alt fel de sandwich, apoi alt fel de cereale cu lapte. Ciinele: intoarce fundul conservei pe care tocmai i-o rastorni in castron si se duce sa cerseasca miseleste de la copii.

Mult, mult mai tirziu, in fata televizorului, in timp ce masca cu castraveti ti s-a uscat pe fata, iar bigudiurile s-au desfacut demult, atipesti avind pe genuchi prezentarea de miine dimineata si agenda in care tocmai ai trecut sedinta cu parintii si programarea la vaccin a ciinelui. EL iti ia hirtoagele din brate, te mingiie dragastos pe ceafa si iti susura sugubatz la ureche: “mami , nu mergem si noi la nani?”.

Daca cele descrise mai sus ti se par exagerate esti :

a. happily single, fara copii si animale domestice;
b. posesoare sot si copii klingonieni;
c. posesoare cont bancar obez, care iti permite sa ai simultan: asistenta personala, dadaca, menajera, bucatareasa si sosie.

Girofarisei de ieri si de azi

Va mai amintiti? - undeva prin apropierea anului ’89, Calea Victoriei a fost declarata zona pietonala. Pietonala pentru tot poporul - mai putin pentru coloana oficiala care ii transporta pe Nicu si Leana de la domiciliu la slujba. Cu o ora jumatate inainte de meteorica lor trecere dinspre sau inspre, un fior zgribulea aerul: pe trotuare isi faceau aparitia clonele cu ochi albastri, scurte de fis cacanii si caciuli rusesti din blana de iepure. (In folclorul urban al vremii circula intimplarea cu cetateanul din provincie care se plimba nevinovat prin zona. La un moment dat, a inceput sa ploua. Cum mergea omul in treaba lui si se ferea de intemperii, la rasul bordurii a tras o Dacie neagra din care i s-a aruncat in brate un fulgarin. Omul a ramas interzis si a intrebat: “Si eu ce sa fac cu asta?” “Idiotule, nu comenta, ca te desconspiri.” ar fi fost raspunsul miriit de ocupantul masinii.)

Dupa ce clonele ocupau dispozitivul, fara sa reuseasca vreun moment sa blend in , incepea baletul. Masinile de Militie maturau tot traseul pentru a se asigura ca nici un fals-pieton/dizident/sinucigas nu vrea sa se arunce in calea socialismului. Din timp in timp, o Dacie neagra, mai smechera si plina de antene, trecea cu viteza gindului, propulsata de propria importanta. Calea Victoriei incepea din acel moment sa arate precum strada principala din Tombstone, inaintea unui duel intre pistolari: pustie, tremurind in tensiunea asteptarii.

Astazi, lucrurile stau cu totul altfel. Insa nu in sensul la care v-ati putea gindi. Clonele au avansat in grad si sunt, probabil, sefi pe la SPP, SRI sau – de ce nu? – parlamentari. Calea Victoriei e in continuare necirculabila, din motive de trafic infernal. Legea a ramas neschimbata, iar noi trebuie inca sa sarim ca iepurii prin santuri, din fata coloanelor oficiale. Girofarul este la fel de puternic, ca si simbol al puterii, precum era si inainte de ’89.

Serile trecute ma aflam intr-un imens ambuteiaj pe Lascar Catargiu. Melee-ul incepea de la Romana si se sfirsea pe la Charles de Gaulle. Imi venea sa pling – de nervi, de oboseala si de foame. Undeva, pe la jumatatea calvarului, strivita intre un jeep care intra in forta (fara sa semnalizeze) din dreapta si un taxi plin de tupeu, am auzit sirene si am vazut in retrovizor un girofar. “Ambulanta!”, m-am gindit si am tras de volan ca sa ii fac loc. Nici vorba de ambulanta. In schimb, un senator - obosit de atita munca si plin de respect pentru publicul al carui slujbas este – se grabea sa ajunga acasa. Sunt sigura ca, macar o data in ultimii ani, ati trecut prin aceeasi situatie. Nu va intreb cum v-ati simtit, pentru ca stiu: furiosi, umiliti, indignati. Cum le-ar place lor sa va simtiti? Ca niste microbi, ca niste fiinte inferioare, trebuind sa lasati drum liber imperatorului alergind catre treburile sale mult prea importante pentru intelegerea voastra. Daca un astfel de individ ar fi fortat sa opreasca si sa explice nevoia de girofar, v-ar indruga tot felul de imbecilitati despre scopurile lui marete, destinatiile sale tainice si presante sau despre amenintarile care ar putea plana asupra augustei sale persoane.

Ce s-a schimbat ? Nimic. “Securitatea” a devenit acum “siguranta nationala”, Nicu e Vacaroiu, Leana e Udrea, iar dizidenti au devenit acum toti romanii, in conflictul lor tacut, dar evident, cu propria clasa politica.