Un text de demult

Zilele trecute, ascultind stirile la radio, am auzit ca Miron iese de la pirnaie (a cita oara oare?) si ca Ilici va fi absolvit (din nou) de orice vina in chestiunea mineriadelor. Mi-am adus aminte de un text scris atunci. Iata-l.

Cuvintele dor: îmi este mai greu decât oricând să-mi accept apartenenţa la un popor capabil de atâta ură primitivă! Cu atât mai mult cu cât constat cât de uşor înveţi să urăşti, să dispreţuieşti. Mă surprind dezgustată, dezarmată, paralizată în faţa fricii, în faţa violenţei – verbale şi fizice. Îmi sting frustrările vorbind la nesfârşit, comentându-mi cu cei din jur neputinţa, agitând patetic şi inutil stindardul logicii şi al bunului-simţ. S-ar putea spune ca suntem un popor de revoltaţi laşi. Încă o contradicţie în termeni pe lunga listă care ne defineşte.
Admit: cel mai mult mă deprimă propria indolenţă civică, incapacitatea de a-mi asuma rolul în viaţa cetăţii. Mica mea lume de comoditate şi egoism şi “tarele” unei politeţi desuete nu mă lasă să strig sau să bat cu pumnul în masă. Prefer să vorbesc şi să mă comport normal (decent ?). Să mă fac că nu văd, că nu pot. Pâna când îmi voi putea permite luxul acestei imobilităţi? Îmi spun, privindu-mă în oglindă: Hei, tu, trezeşte-te, implică-te, pentru Dumnezeu, FĂ CEVA!
Şi iată-ne acum: o mulţime de bieţi oameni abrutizaţi, încolţiţi, devastaţi fizic de alcool şi de muncă infernală, intoxicaţi de o propagandă vădit comunistă se pregătesc să lovească în valori pe care nu le înteleg şi probabil nu le-au înteles niciodată: statul de drept, legea, ordinea. În fruntea lor, un lider lipsit de scrupule, beat de putere, o tristă marionetă. Undeva, in culise: dinozauri roşii, cu suflete goale de semidocţi, cu guşi umflate de naţionalism ieftin şi cu nostalgii de dinaintea ultimei ere glaciare. De partea cealaltă a barajelor de scuturi şi de fum: un guvern şi o întreagă clasă politică impotentă, care nu mai locuieşte de mult timp în aceeaşi ţară cu noi, ci undeva, în îndepărtatele şi utopicele sale prognoze economice, în care Romania seamănă izbitor de mult cu Elveţia. Prinse la mijloc, în aceasta montare apocaliptico-mioritică, milioane de oameni, aşteptând cu sufletul la gură un deznodământ, oricare ar fi el, pentru a-şi putea relua chinuitoarea rutină a supravieţuirii.
Oameni imobili, învăţati cu decepţia şi cu resemnarea: aşa a vrut Dumnezeu! Dumnezeul nostru, ai cărui trimişi nu au simţit nici o fracţiune de secundă nevoia de a condamna violenţele, de a flutura steagul alb, de a îndemna părţile la un dialog creştinesc.
Oameni care îsi cumpără în fiecare dimineaţă ziarul, care ascultă în fiecare zi ştirile. Ştiri uneori construite din nimic, doar de dragul senzaţionalului. Reportaje brutale, care scormonesc cu indecenţă dureri şi înfăţişează (la ora când altadată era difuzată emisiunea “Noapte bună, copii!”) crime oribile, violuri şi tâlhării nepedepsite, procese de operetă, mari escrocherii cu happy end pentru escroci. Dezbateri în direct, ca un fel de consult medical la căpătâiul unui muribund, în care singurul diferend al participanţilor se referă la cât mai are de trăit bolnavul şi nu la eventualul tratament salvator. Investigaţii de presă lăsate undeva la jumătate, lipsite de concluzii şi de vinovaţi, pline de cifre diluate şi declaraţii meşteşugit amputate.
Oameni încă naivi în speranţele lor de pace socială şi de minimă bună-stare. Oameni care mai cred că, printr-un miracol, “ăstia” vor face compromisuri inteligente, iar “ăia” vor renunţa pe ultimii metri la politica bâtei. Oameni ca mine, ca tine, ca el, care asistă cu o indiferenţă de gură-cască, la degradarea lumii din jurul lor fără să facă nimic.
Oameni care se lasă muşcaţi de câini vagabonzi, îngropaţi sub gunoaie, îmbrânciţi la cozi infernale, furaţi pe faţă, minţiţi cu neruşinare. Oameni care refuză să se uite în urmă pentru a-şi vedea greşelile, pentru a-şi vindeca rănile. Oameni care au uitat cât de mare este puterea cuvântului şi a iubirii, puterea propriei lor onestităţi şi demnităţi.
Oameni care au uitat să fie oameni. Fără nici o scuză, oameni ca mine.

Un text destul de patetic, de disperat. Nasol e ca lucrurile nu sunt cu mult mai roz nici azi.

Tara lui Diminutiv Voda

Aseara am avut un cosmar. Se facea ca ….

A fost odata ca niciodata o tarisoara vesela si ghidusa care se numea Romanica.

In Romanica erau muntisori si delusoare, poienite prin care curgeau paraiase cu apica limpede in care inotau pestisori si broscute. Floricele parfumate se zareau in tot locul, pasarele cintau in copaci, iar prin padurici zburdau iepurasi, ursuleti si caprioare.

Locuitorii ei erau romanasii. Romanasul era un omulet tare binedispus. El locuia intr-o casuta frumusica, cu nevestica lui, romancuta. Romancuta era o mamica perfecta. Ea isi crestea cu grija copilasii – o fetita si un baietzel. Copilasii aveau o multime de jucarioare, iar cind nu se jucau cu ele, mergeau la bunicutza si bunicutul.

Mamica din Romanica pregatea o multime de mincarici gustoase: ciorbitza, tocanitza, mititei, fripturici, prajiturele. La toate acestea mergeau de minune tuiculita, vinisorul si bericica….

Nu-i asa ca e ingrozitor si gretos sa traiesti intr-o tara de diminutive? Ei bine, in ultimul timp constat ca traim exact intr-o astfel de tara. Zilele trecute, o vinzatoare m-a intrebat daca nu vreau si “facturica” in afara de “bonuletz”. La televizor, o fata se fandosea discutind despre un … “svederash” !!! (pe limba noastra, un sweater mai mic). Unui politician i se rupea inima pentru “batrinei”. Singura mea explicatie pentru epidemie: arta diminutivului face realitatea mai roz, mai digesta, mai …dulcica!

Asadar, data viitoare cind va rupeti o rotita a masinutei intr-o gropita, cind calcati intr-un rahatel de catelus pe strada sau cind un functionaras va cere un pliculetz ca sa va rezolve vreo trebsoara, cind un golanas va fura posetuta,
think twice, think big, think straight!

Multitasking

Multitasking. Cine o fi inventat chestia asta? In clipele mele de deznadejde organizatorica ii suspectez de acest lucru pe reprezentantii sexului tare (tare incapatinat, tare dezordonat, tare comod, tare insensibil s.a.m.d.). In momentele de succes deplin si incontestat asupra cotidianului, mi-l asum ca pe o realizare eminamente feminina.

Sa trecem insa la exemplificari. In ce consta,de fapt, multitasking-ul ? De observat si analizat urmatoarea situatie: te intorci acasa pe seara, dupa o interminabila zi la birou, cu miinile incarcate cu douazeci de sacose ultra-pline. Traficul a fost infernal si masina, care trebuia demult dusa la revizie, ti-a dat emotii tot drumul (nota mentala: de sunat la mecanic first thing tomorrow). Fix in acest moment, telefonul mobil din geanta suna. E seful, care te roaga sa modifici pe ici, pe colo, prin punctele esentiale, prezentarea de miine de la ora 08:00.

Liftul, pe care l-ai chemat cu virful nasului, a ajuns la parter si nu ai idee cum vei reusi sa te urci in el cu toate cumparaturile. Nu e clar cum, insa reusesti. Cheia de la casa este undeva, tot pe fundul posetei. In timp ce o cauti, in lift se urca administratorul blocului care iti reaminteste, jovial, de sedinta asociatiei de locatari de duminica viitoare si de plata intretinerii pe luna curenta.

Ajungi, cum–necum, cu toate sacosele (dintr-una se scurge un lichid rosu si viscos, probabil siropul de capsuni pentru ala micu’) in fata usii apartamentului. Pe scara e bezna si nu stii cum sa aprinzi lumina, avind la dispozitie doar cele doua miini puse la dispozitie de Mama Natura. Orbecai, incercind sa descui usa fara sa lasi sacosele din miini si fara sa te umpli de sirop. In acest timp, inauntru suna prelung telefonul fix la care nimeni nu catadicseste sa raspunda.

Descui usa, te prabusesti inauntru impreuna cu sarsanalele, alergi la telefon. E tanti Lala din Caracal, care te roaga sa ii faci un serviciu – un mic comision care nu cere decit participarea la 2 – 3 inghionteli in grup (sub forma de coada la ghiseu) si o alergatura de jumatate de zi prin oras. O asiguri de colaborarea la respectivul proiect, cu toate ca, brusc, realizezi ca asta inseamna sa renunti la programarea la cosmeticiana. Pe timpul convorbirii telefonice, copiii, in deplina complicitate cu ciinele, au devastat sacosele in cautare de dulciuri sau mezeluri proaspete, dupa preferinta.

Dupa ce ai transportat in bucatarie ramasitele, te trezesti fata in fata cu intrebarea, pusa la unison de intreaga familie (cutzu included):”NOI CE MINCAM ASTA-SEARA?”. Asa cum era de asteptat, o investigatie asupra preferintelor culinare se dovedeste dezastruoasa. EL: “ceva carnica la gratar, cu cartofi prajiti si o bere, da’ sa fie rece, nu ca data trecuta”. Copiii: fiecare alt fel de sandwich, apoi alt fel de cereale cu lapte. Ciinele: intoarce fundul conservei pe care tocmai i-o rastorni in castron si se duce sa cerseasca miseleste de la copii.

Mult, mult mai tirziu, in fata televizorului, in timp ce masca cu castraveti ti s-a uscat pe fata, iar bigudiurile s-au desfacut demult, atipesti avind pe genuchi prezentarea de miine dimineata si agenda in care tocmai ai trecut sedinta cu parintii si programarea la vaccin a ciinelui. EL iti ia hirtoagele din brate, te mingiie dragastos pe ceafa si iti susura sugubatz la ureche: “mami , nu mergem si noi la nani?”.

Daca cele descrise mai sus ti se par exagerate esti :

a. happily single, fara copii si animale domestice;
b. posesoare sot si copii klingonieni;
c. posesoare cont bancar obez, care iti permite sa ai simultan: asistenta personala, dadaca, menajera, bucatareasa si sosie.

Girofarisei de ieri si de azi

Va mai amintiti? - undeva prin apropierea anului ’89, Calea Victoriei a fost declarata zona pietonala. Pietonala pentru tot poporul - mai putin pentru coloana oficiala care ii transporta pe Nicu si Leana de la domiciliu la slujba. Cu o ora jumatate inainte de meteorica lor trecere dinspre sau inspre, un fior zgribulea aerul: pe trotuare isi faceau aparitia clonele cu ochi albastri, scurte de fis cacanii si caciuli rusesti din blana de iepure. (In folclorul urban al vremii circula intimplarea cu cetateanul din provincie care se plimba nevinovat prin zona. La un moment dat, a inceput sa ploua. Cum mergea omul in treaba lui si se ferea de intemperii, la rasul bordurii a tras o Dacie neagra din care i s-a aruncat in brate un fulgarin. Omul a ramas interzis si a intrebat: “Si eu ce sa fac cu asta?” “Idiotule, nu comenta, ca te desconspiri.” ar fi fost raspunsul miriit de ocupantul masinii.)

Dupa ce clonele ocupau dispozitivul, fara sa reuseasca vreun moment sa blend in , incepea baletul. Masinile de Militie maturau tot traseul pentru a se asigura ca nici un fals-pieton/dizident/sinucigas nu vrea sa se arunce in calea socialismului. Din timp in timp, o Dacie neagra, mai smechera si plina de antene, trecea cu viteza gindului, propulsata de propria importanta. Calea Victoriei incepea din acel moment sa arate precum strada principala din Tombstone, inaintea unui duel intre pistolari: pustie, tremurind in tensiunea asteptarii.

Astazi, lucrurile stau cu totul altfel. Insa nu in sensul la care v-ati putea gindi. Clonele au avansat in grad si sunt, probabil, sefi pe la SPP, SRI sau – de ce nu? – parlamentari. Calea Victoriei e in continuare necirculabila, din motive de trafic infernal. Legea a ramas neschimbata, iar noi trebuie inca sa sarim ca iepurii prin santuri, din fata coloanelor oficiale. Girofarul este la fel de puternic, ca si simbol al puterii, precum era si inainte de ’89.

Serile trecute ma aflam intr-un imens ambuteiaj pe Lascar Catargiu. Melee-ul incepea de la Romana si se sfirsea pe la Charles de Gaulle. Imi venea sa pling – de nervi, de oboseala si de foame. Undeva, pe la jumatatea calvarului, strivita intre un jeep care intra in forta (fara sa semnalizeze) din dreapta si un taxi plin de tupeu, am auzit sirene si am vazut in retrovizor un girofar. “Ambulanta!”, m-am gindit si am tras de volan ca sa ii fac loc. Nici vorba de ambulanta. In schimb, un senator - obosit de atita munca si plin de respect pentru publicul al carui slujbas este – se grabea sa ajunga acasa. Sunt sigura ca, macar o data in ultimii ani, ati trecut prin aceeasi situatie. Nu va intreb cum v-ati simtit, pentru ca stiu: furiosi, umiliti, indignati. Cum le-ar place lor sa va simtiti? Ca niste microbi, ca niste fiinte inferioare, trebuind sa lasati drum liber imperatorului alergind catre treburile sale mult prea importante pentru intelegerea voastra. Daca un astfel de individ ar fi fortat sa opreasca si sa explice nevoia de girofar, v-ar indruga tot felul de imbecilitati despre scopurile lui marete, destinatiile sale tainice si presante sau despre amenintarile care ar putea plana asupra augustei sale persoane.

Ce s-a schimbat ? Nimic. “Securitatea” a devenit acum “siguranta nationala”, Nicu e Vacaroiu, Leana e Udrea, iar dizidenti au devenit acum toti romanii, in conflictul lor tacut, dar evident, cu propria clasa politica.

Lume, lume ...

Mi-am adus aminte de un cuvint uitat: spicuiri, a spicui. Sa spicuim, asadar din ziua mea de ieri.

• Formulare intr-o fitzuica de scandal citita pe genunchi: "cei doi au continuat sa ramina impreuna o perioada" Limba noastra-i o comoara, in adincuri ingropata !
• Articol in Vanity Fair - editia de noiembrie: americanii isi construiesc in Irak o ambasada in valoare de 600 milioane dolari, a carei intretinere va costa in jur de 1,2 miliarde dolari anual si care e mai mare decit Vaticanul! Bravos. Firma de arhitectura care a facut planurile, le-a afisat pe internet. Guvernul s-a ratoit la ei, iar ei au raspuns ca oricum constructia se poate vedea, in toata imensitatea si detaliile ei, pe Google Earth. Tot in Vanity Fair un articol incredibil despre modul in care se cheltuie / fura banii contribuabililor americani, in acelasi Irak. Nimic nou pentru noi, mioriticii. Doar sume mult, mult mai mari.
• Dop de circulatie imens, pe toate iesirile catre DN1. Stiti cum e in filme cu personajele care pe timpul zilei duc o viata perfect normala, iar seara devin vircolaci? Asa si cu soferul roman. Cum s-a urcat la volan, se transforma. Frustrarile de la slujba, din cuplu ii ies prin toti porii. Batrinelele cu Oltcit devin Hells Angels. Contabilii pasnici isi leapada minecutele si apasa acceleratia. Daca te uiti cu atentie in masinile din jur, s-ar putea sa vezi cum le cresc caninii si le iese parul din urechi. Thriller, tata !
• La noi pe strada se asfalteaza. Totul, inclusiv asa numitele "servituti" care au cam 3 metri latime si 50 lungime. Nu conteaza ca strada principala e varza, pe servituti s-a trasat inclusiv banda discontinua pe mijloc. Ne-am linistit - acum ne putem depasi in mare viteza pe aceste artere principale ale Orasului Voluntari. Pe cind un echipaj de Politie cu radarul pregatit?

Cit absurd poa' sa inghita omul intr-o singura zi? Va las sa meditati.

Se amesteca incultura, prostie, isterie si se obtine:

Ieri ma uitam la stiri. Si se facea ca orice stire, oricit de tembela era, parea la fel de grava si de tragica.

Scufundarea unui petrolier in Marea Neagra, cu tot dezastrul ecologic monstru care urmeaza si cu cele 30,000 pasari moarte (sa va vad la vara pe Litoral, dragi com-patrioti!) parea la fel de serioasa ca si stratul de 0,5 mm de zapada din Pasul Tihutza. In caz ca nu stiati, in Pasul Tihutza A NINS PE DATA DE 13 NOIEMBRIE, fapt nemaiintimplat si nemaiauzit pina acum. Fata-reporter guitza alarmata, in timp ce "drumarii" trageau din tigara pe marginea drumului si se minunau ca a venit iarna!

A aparut apoi duduia Patras, care vorbeste de parca o data la citeva minute o strabate un urias val orgasmic. Citind cu mare dificultate de pe prompter, languroasa Liana ne-a informat ca ursii panda din China au fost mutati din padurile de "baaaambusss!!!" uscate in cele verzi. Draga Liana, cere si tu la CNA sa poti fi vizionata de copiii sub 12 ani numai cu acordul parintilor.

Cind a venit vorba despre epidemia de diabet in rindul tinerilor - chestiune grava de altfel - treaba a devenit stiintific-ilara. Vocea din off ne anunta ca medicii au gasit cauza: obezitatea in rindul tinerilor. Imaginea nu se lipea deloc: erau intervievati 2 adolescenti proaspat depistati cu diabet si care erau slabi de ii batea vintul. E adevarat ca dupa aceea si-a facut aparitia o doamna doctor nutritionist care putea fi mai usor sarita decit ocolita ...

Ce sa va mai spun?

Ca sunt satula de felul in care dramolete de cartier ajung stire de prima pagina, in timp ce lucruri care ne otravesc tuturor viata sunt trecute la rubrica "Pe scurt" ?

Ca mi se apleaca atunci cind aud a mia oara replica "reporterului nostru de la fata locului":

- Intr-adevar, Andreea / Monica / Filofteia ....

Ca mi se pare uimitor sa vad un anumit format de emisiune pe un canal strain, sa urmaresc, la diferenta de o zi, ACELASI format pe un canal romanesc si sa nu inteleg cum a putut deveni intre timp atit de tembel, de neinteresant si de enervant?

Ca am incetat sa mai rid la subtitrarile cretine ? (Doar un micutz exemplu: intr-o piesa de teatru frantuzeasca se vorbea despre "la cathedrale d'Amiens". Ce traduc ai nostri? CATEDRALA DAMIAN!!)

Credeti ca ar trebui sa ma mai uit la programele TV din Romania ? Daca da, spuneti-mi si mie de ce.

Dezertare

Minciunile mele dezertasera ieri.
Se grabeau sa se urce in ultima barca
Plecata din portul unei simple taceri
Despartite de mine prin daca si parca.

Poezie debila, de copil repetent.
Minciunile mele invatasera toate
C-o sa scape usor, c-un suris astringent
De durerile facerii lui parca si poate.

Ramasesem stinghera, cu oneste dureri,
Conducind cu privirea rotunjita lor arca.
Minciunile mele dezertasera ieri,
Oare stiu sa se-ntoarca?
Daca, poate si parca

U2, Italia si restul

U2 are in "Walk On" citeva versuri care suna cam asa: "a place that has to be believed to be seen". Ascultam azi si ma gindeam - stai un pic, poate asta e solutia si cu Romania... Ca sa o putem vedea curata, civilizata, normala poate ca a venit timpul sa credem ca poate fi asa. Daca ne autosugestionam ca traim intr-un loc decent, locul asta chiar va deveni decent. Sau poate ca sunt eu naiva.

Hai sa fim foarte sinceri: la nervi, la oboseala, la stres, devenim cu totii, chiar si pentru o secunda, average-cetatean-roman. Cind te invirti de juma de ora in cautarea unui loc de parcare, ce faci? (iti spun eu, o urci pe trotuar cum apuci sau faci un double parking cu luminile pe avarie de nu se vede om cu persoana). Cind mergi kilometri fara sa gasesti un cos de gunoi, unde arunci coaja de banana? (neamtu' ar umbla cu ea in buzunar si trei zile, daca e nevoie). La o treaba oficiala importanta, cu hirtogarie multa si deadline scurt, ce faci in fata functionarului public? (sa nu-mi zici ca astepti sa se rezolve totul pe cale oficiala, ca nu te cred). Daca nu calcam in strachinile bunului - simt si ale corectitudinii cu regularitate, asa cum o face majoritatea, hai sa admitem ca o facem si noi once in a blue moon.

De fapt, cine om fi noi astia de care tot vorbesc aici? Cei slabi, care nu au cinism si fibra de pradator? Cei timizi, care s-ar vedea salvati de curtoazie si de eticheta? Cei inadecvat de educati, care inca mai spera ca vor capata explicatii logice pentru fiecare aberatie? Oricine am fi, vreau sa sper ca nu ne vom contamina cu Romania prezenta.

De ce? Pentru ca la vara ma gindeam sa ma duc in vacanta in Italia. Nu in Egipt.

Fem.

XX?
Sunt fata. Asa mi s-a spus.
Sub genunchii zdreliti trag sosetele albe
si imi pun pantofii rosii de lac. Uneori.
Dau apa la soareci la filme in care
animale mici si pufoase sunt ranite si mor.
Fac compuneri despre tari calatoare,
despre mame si tati cu copii care sunt
adevarate comori.

PMS!
Am nervi, cearcane, draci, o buba pe frunte.
Zile in care nu as vrea sa fiu presedinte.
Ies in oras sa ma storc de nelinisti.
Tre’sa-mi pun pantofii rosii de lac. Deseori,
posibilii soti nu au timp de detalii
si tac stinjeniti
sau se uita pe sest la curbele mele
(prea grasa? prea slaba?).
Tembel: un cuvint nimerit.

XXX …
Imi pun pantofii rosii de lac. Si atit.

ADN
Fertila. Pintec perfect.
Cordon care leaga de mine - deodata -
o idee de fiinta.
Timpul incepe sa curga intr-un sens
biologic corect. Fac un cuib.
Nopti de scincete, seri de poveste. Despre Oz.
Imi pun pantofii rosii de lac si visez.

P.S.
Sunt fata. Sint alpha. Sunt miez.

Ce (fuck) eu in trafic

Nu stiu altii cum sunt. Si, sincer, de la Creanga incoace, nici nu ma intereseaza. Insa eu, cu fiecare zi care trece, imi dau seama ca parasesc resedintele de fapt ale vietii mele si ma mut in trafic. Traficul a devenit un loc in care imi petrec ore bune in fiecare zi. Pentru a nu avea sentimentul pustiitor al inutilitatii, trebuie SA FAC ceva in trafic.

Asadar, ce fac eu in trafic? Pai, nu neaparat in aceasta ordine:

- ma fardez (sub privirile atente ale calatorilor din autobuzul 148)

- imi fac ordine in poseta (asta fac ca sa uit ca NU mai fumez in masina)

- vorbesc la telefon (fara hands free - asta e concursul meu personal cu politaii)

- maninc timpenii (ciocolata)

- beau ceai verde (sanatos si combate efectele ciocolatei)

- ascult muzica: dimineata - Guerilla , seara - Radio Romania Muzical, intre timp - U2, Diana Krall, CD-ul cu muzica din "Mr. & Mrs. Smith"

- observ copacii cu frunze rosii din Herastrau, maseaua lui Buneatza (fosila radacinii de copac preistoric din fata Muzeului de Geologie, pe care am botezat-o asa in cinstea unei colege de scoala primara cam nespalate pe dinti), coada din fata Ambasadei Canadei, afisele de la Piata Romana

- ma chinui sa nu ma scarpin la nas si sa nu imi rup pielitzele de la unghii (daca Doamne fereste! e vreun paparazzi in masinile din jur)

Pina una alta, cel putin 60 de minute din viata mea au trecut asa ! Oameni buni, cum zice si cintecul ,"am inceput sa-mbatrinesc", nu mai am resurse nelimitate de timp. Who the heck imi da mie inapoi aceste 60 de minute si de unde? Ca aici nu e ca la jocurile pe computer, unde mai gasesti o ascunzatoare secreta si mai cistigi o viata! Si a propos, voi ce faceti in trafic?

Detergenta obisnuita

Sunt o detergenta obisnuita. Nu scot petele dificile si , daca stau sa ma gindesc bine, am probleme si cu cele elementare: flegma obraznica parasutata din nara direct pe trotuar (cu o indeminare care ma face sa suspectez modificari cromozomiale serioase), transpiratia minerala, care lasa urme ca niste cearcane galbui la subtiori, pipi-ul prelins pe ziduri, ziua in amiaza mare. Multi dintre masculii natiei mele au probleme de excretie si de secretie. Testosteronul, chiar daca e in cantitati mari, e de calitate indoielnica si util mai ales in situatii de paroxism fotbalistic si / sau de alcoolemie ridicata. Ochii devin lacrimosi in momentele in care este mentionata 'mama' - de bine sau de rau, dupa cum e cazul- sau in accese de depresie muzicala, punctate de tzambal.

Spre deosebire de mine, detergentele speciale au o putere de spalare mult mai mare. Unele contin ingredienti naturali, care le permit sa inchida ochii si sa isi imagineze ca sunt intr-un cimp de lavanda din Provence si nu in statia lui 335 de la Romana. Alte detergente, de generatie mai noua, mai blonda si mai inalta, beneficiaza de tehnologii moderne, care camufleaza petele vechi si uscate sub valuri de Chanel 5 si de matase Roberto Cavalli.

Pe vremea bunicilor mele, lucrurile erau mai simple. Una era o sapuna de casa zdravana, de prin partile Olteniei - nu te puteai pune cu ea, pentru ca facea multe spume si nu stia de gluma cind venea vorba de curatenia trupeasca. Cealalta era mai rafinata, italianca odicolona, care umbla cu batista la nas si nu-ti adresa vorba daca nu erai spalat pe dinti. In plus, amindoua rezolvasera transant problema cu barbatii lor. Ori se barbiereau si se primeneau zilnic, in zori, ori erau trimisi sa isi spele singuri. De mina.

Marea nesimtire

Aceasta este o fotografie dintr-un cartier "de lux" bucurestean. Un cartier pe care televiziunile il includ intotdeauna in ilustrarea stirilor despre noii si necuratii imbogatiti, despre pretul exorbitant al terenurilor din Capitala, etc. Asa arata strazile sale, gunoiul sau si ciinii sai comunitari. Asa arata de fapt Romania, unde luxul se insoteste vesel cu paduchii de lemn. Unde caprele riioase imobiliare umbla cu coada batz. Unde mizeria, degradarea si uritul stau mindre, cu un aer de superioritate blazata, de-a dreapta bunului simt si bunului gust. Desigur, ciinii nu au nici o vina, cum nici o vina nu au nici vaccinatii antirabic cu abonament din zona.

Am vazut tari sarace, unde expresia "saracie lucie" se traducea printr-o curatenie impecabila. Acolo, oamenii nu aruncau nimic, pentru ca pur si simplu nu aveau nimic de aruncat. Mormanele de gunoi din Romania ne spun despre noi un adevar pe care am face bine sa ni-l bagam in cap o data pentru totdeauna: nu suntem atit de saraci pe cit suntem de nesimtiti.

Masa gresita

Seara cu fetele in oras. Restaurant de hotel 5*, cu mari pretentii.

Bucatarie fusion, meniu plin de subtilitati, scris cu litere microsopice (preturi MACROscopice). Din pacate, fusionul este de multe ori scuza pentru ingrediente scumpe, portii miiiici-miiiici de tot si combinatii suprarealiste, asezate pe farfurii imense si minjite artistic cu sos.

To keep it simple, am ales supa miso (beurk! - fara gust, fara miros, fara miso chiar) si lasagna cu fructe de mare. Aici vine adevarata bomba! Lasagna era TURCOAZ (da, da, turcoaz ca oceanul in Caraibe), iar umplutura era un fel de salata a la russe calda, cu pescarie in compozitie. In meniu era vorba de putin wasabi in toata combinatia - nici vorba, uitati de wasabi, asa cum probabil a uitat si bucatarul. Gust dulceag, paleta cromatica naucitoare si atit! Very, very dissapointing. Ghinionul meu personal, de altfel. Restul comesenelor au fost OK cu alegerile lor.

In afara de asta, multa birfa hiperacida, hahaiala de gagici scapate in oras si pupaturi tzoc - tzoc la plecare. Una peste alta, fun.

Dupa caldura mare

Incerc sa incep cu ceva sweeeeeeeet. Canicula s-a domolit, o boare sperioasa traverseaza strazile prin loc marcat si totusi .... Prin fereastra deschisa prima data dupa atitea zile de vipie (hmmm, uitasem de cuvintul asta, l-am redescoperit azi prin ziare) se aude un disperat care a amortit cu mina pe claxon. Mirosul de gazolina si de cauciuc ars imi gidila in mod placut narile. Un muncitor zumzaie voios din flex si sunetul-i binecunoscut se impleteste intim cu orice gind al meu: ginduri de vacanta, ginduri a lene, alene depanate. (Urmeaza monolog interior. ) Ce fraiera am fost ca mi-am luat concediu in iunie! Ce naiba caut eu la birou? Si in fond nu sunt eu seful? Subalterni imi deschid incetisor usa si se uita la mine timid si intrebator. Ma incrunt si par deranjata din treburile mele importante, de sef. Cine sa stie ca eu scriu aiureli si tinjesc dupa taverne de prin Grecia? Ehei, prietenii care stiu de ce sunt acum pe plaja sau isi fac siesta ... Fata cea noua are iar ceva de semnat. Abia acum observ ca are mustata. Cum naiba nu am remarcat-o cind a fost la interviu?
In curind plec spre casa = cel putin o ora prin trafic. ****! Cum sa gasesti ceva sweeeet de scris despre asta? Fac ce fac si tot sour ma gindesc. O fi genetic?