Medicina bolnava

Din nou TV. Ce sa-i faci, asta e boala grea, iar eu am contractat-o, volens nolens, inca din copilarie. La emisiunea lui Mihaiu, discutie grea si dezordonata despre medicina romaneasca si starea ei actuala si totodata perpetua. Temele - eterne: malpraxisul, shpaga, deontologia profesionala, mizeria (nu numai materiala) din spitale. Invitati: 'apartinatori' (ce termen oribil, ma intreb cum nu s-a gasit inca unul mai omenesc), Dr. Arafat (pe post de atotstiutor mesager al Ministerului), profesori, asistente, ziaristi.

Un sot isi jeleste sotia, lasata sa singereze macelareste dupa o cezariana de rutina si isi marturiseste incapacitatea de a ierta ca un bun crestin. Un tata vorbeste sugrumat despre copilul lui, condamnat la handicap datorita nesimtirii si iresponsabilitatii. Un ziarist atrage atentia asupra sindromului "hai, tataie", definind mojicia superioara cu care o parte buna a corpului medical isi trateaza pacientii virstnici (de la acest tratament pun pariu ca sunt exceptati venerabilii nostri senatori si deputati).

Riposte: Dr. Peretianu, de la Camera Federativa a Medicilor, o tine una si buna cu salariile mai mari pentru medici si face glume la fel de rasuflate ca si sacoul lui purpuriu, cu umeri de Superman. Prof. Cinteza - in toata splendoarea morgii sale liberale - vrea impartialitate si judecati echilibrate, iar Prof. Ionita, de la Comisia de Malpraxis, conchide - cu umor amar - ca onorabila sa comisie este nascuta moarta. De undeva, din public, o asistenta vrea justitie pentru semenele ei "care nu au competenta", iar altcineva vorbeste despre mafia profesionala care sufoca fara drept de apel orice iesire din rinduri a vreunui doctor.

Ca un facut, dupa aceasta cacofonie cinica, urmeaza "Anatomia lui Grey". Nu as vrea sa reiasa de aici ca serialul e vreo capodopera cinematografica, insa l-as indesa pe gitul multora pe post de 'vizionare obligatorie'! Facind abstractie de aparatura si conditiile spitalicesti, care par un fel de naveta Entreprise pentru personalul medical din Romania, ramin povestile oamenilor. Oamenii-medici, care au frici si incertitudini, care fac greseli si invata sa traiasca cu cele si din cauza lor. Oamenii-bolnavi, speciali prin suferintele lor si prin naiva si americaneasca lor incredere in medic. Fireste, viziunea e una hollywoodiana si romantata. Portretele sunt eroice si puternic retusate, insa asta nu face decit sa adinceasca prapastia vizuala dintre orice secventa a acestui serial si reportajul despre pacientii care isi cumpara singuri doctoriile si zac in saloane dezolante, vazut cu o juma de ora inainte, la stirile TVR.

Precum cireasa de pe tort, incepe imediat - de data asta pe TVR2 - ecranizarea italieneasca dupa "Citadela" lui Cronin. Nici daca cineva isi facea din asta un scop, nu ar fi reusit o combinatie mai adevarata - parca e seara lui "Asa da, asa nu!" in medicina! Cenusiul minelor din Tara Galilor si obstinenta medicului sarac, dar plin de compasiune si revolta, s-au potrivit precum un pansament peste rana supurinda a medicinei noastre. Un pansament care nu trateaza infectia, nu evacueaza secretiile rau-mirositoare, dar da bine in ochii lumii.

Astfel pansati si anesteziati de mireasma caldutza a calitatilor noastre europene, putem marsalui glorios 'into the sunset', vorba westernului. Cei batrini, cei bolnavi, cei slabi si cei fara aparare vor ramine presarati in urma noastra, alcatuind un drum al oaselor pentru care nu vom putea sa fim iertati si nici sa ne iertam vreodata! Daca nu as cunoaste si medici-oameni onesti, care isi fac meseria cu un entuziasm aproape de neinteles si cu o dorinta de auto-perfectionare autentica, generoasa, as zice doar atit: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!

P. S.

In poza de mai sus, daca priviti cu atentie, se poate observa dotarea standard a pacientului internat in spitalele din Romania:

01. pat metalic stil "penitenciar" (cu bonus suplimentar, in caz ca a fost revopsit in ultimii 50 de ani)

02. noptiera metalica - aceleasi caracterstici ca mai sus

03. cazare tip "Auschwitz" - minimum 2 in pat, pentru intarirea imunitatii personale si a coeziunii sociale. Aici, mare atentie mare! Reportaj la TVR, despre o pacienta care a murit acasa, dupa ce i-a fost refuzata internarea, pe motiv ca spitalul e arhiplin. Umflatul de serviciu, de la Directia Sanitara, declara "Vom verifica daca a semnat ca refuza internarea PE DUBLU". Cu alte cuvinte, "nu ai vrut cu alta in pat, te descurci, mori acasa pe barba ta!"

05. pardoseala antica, din colectia "ciment de abator"

04. hirtie igienica roz, model "aschii de molid".

05. regim alimentar sanatos - compus din zeama naturala de E-uri si iaurt cumparat din banii proprii.

06. tutun la discretie. No other comments.

Nevroza lui Bucur

Nevroza americanului apare pentru ca a fost molestat in copilarie de preotul catolic, pentru ca e obsedat de teoria conspiratiei sau pentru ca afacerea lui 'dot com' s-a dus pe apa simbetei. Tratata la shrink, ea conduce, in cel mai bun caz, la excentricitate simpatica. In cel mai rau caz, la rafale de impuscaturi prin vreun colegiu, cu transmisie live garantata, pe CNN.

Frantuzul se nevrozeaza pentru ca a facut burta, pentru ca brinza cu mucegai nepasteurizata a fost interzisa la export si pentru ca rusii au cumparat Coasta de Azur cu banii jos. In scop terapeutic, isi gaseste o amanta, conduce cu 70 la ora pe banda a treia si - intrebat de un turist in bermude cum poate ajunge la Tour Eiffel - il indruma in directia inversa.

Neamtul are o nevroza disciplinata. In timpul saptaminii se culca la ora 19:00, asa ca a doua zi e extrem de energic. Observa astfel ca vecinul lui italian a parcat cu o roata pe linia alba si ca o mina criminala a scris porcarii pe placutza lui cu "Alles Verboten!" Asta il indispune teribil. In consecinta, inghite pastile cu sunatoare, se inscrie in partidul verzilor si isi cumpara o vacanta ieftina in Creta.

Pentru englez, nevroza e un moft. Nu exista nimic care sa nu treaca cu o ceasca de ceai tare, cu lapte. Bunica are numarul 2935 pe lista de asteptare pentru o proteza de sold? Have a cuppa. Fiica-sa a ajuns la spital in coma alcoolica? Sugar anyone? Banca la care lucreaza tocmai a dat faliment? How about a nice cucumber sandwich?

Romanul e nevrozat din nastere. Copil, e nevrozat de curent si devine, de aceea, inconfundabil, cu caciulitele lui tricotate. Il mai irita: nemuritorul "Catelus cu parul cret" recitat pentru musafiri, tanti Mia care ii tot ciupe barbia si ceaiul anti-colici la biberon. Adolescent, romanul e mai adolescent decit altii - momentul hormonal e perfect pentru mania persecutiei si mojicie .

Ajuns la maturitate, e deja cu nervii in pioneze. Ce conteaza ca afara e o zi cu soare, ca e sanatos (si el si familia, Doamne ajuta!), ca are ce pune pe masa? Romanul bodogane. Vinzator sau functionar, se misca au ralenti si isi bruftuluieste clientii. Profesor - injura birjareste elevii si le ofera modelul perfect al nevrozei pedagogice. Sofer fiind, isi arunca mucurile de tigare pe geam (si asa e murdar pe jos), depaseste coloana la stop (ce, io sunt mai prost ca ailalti?) si se face ca nu vede balta din care ii va improsca pe speriatii din statia de autobuz.

E deprimat de starea natiunii, dar nu se da inapoi la sarmale, bere si sosete gratuite in campania electorala. La el acasa, romanul isi bate nevasta si copilul ca surogat pentru ca nu isi poate lua in pumni seful. Pentru ca 'viata e grea', munceste putin si vorbeste mult. Cind fura ceva (orice, de la un surub si pina la economiile intregii populatii), are satisfactiile unui haiduc cu pieptul dezgolit si hangerul fara teaca.

Ajuns la pensie, bombane singur pe strada, ii uraste pe tineri si face cozi interminabile pentru Xanax compensat, pe reteta. Calmat, se duce acasa, se aseaza la televizor si se delecteaza cu stirile de la ora cinci.

Nu spun ca romanii nu au motive sa o ia razna. Imi e clar ca e saracie, mizerie multa - fizica si morala - in tara asta. Nevroza lui Bucur si a descendentilor lui e, pina la un moment dat, justificata si tratabila. De aceea va propun un experiment. Hai sa zimbim un minut, un singur minut pe zi, de unii singuri, in fata oglinzii. Poate ca asa nu ne vom mai lua atit de tare in serios, pe noi si problemele noastre. Poate ca asa optimismul se va intoarce si va aduce cu el oarece speranta, oarece candoare.

Un text de demult

Zilele trecute, ascultind stirile la radio, am auzit ca Miron iese de la pirnaie (a cita oara oare?) si ca Ilici va fi absolvit (din nou) de orice vina in chestiunea mineriadelor. Mi-am adus aminte de un text scris atunci. Iata-l.

Cuvintele dor: îmi este mai greu decât oricând să-mi accept apartenenţa la un popor capabil de atâta ură primitivă! Cu atât mai mult cu cât constat cât de uşor înveţi să urăşti, să dispreţuieşti. Mă surprind dezgustată, dezarmată, paralizată în faţa fricii, în faţa violenţei – verbale şi fizice. Îmi sting frustrările vorbind la nesfârşit, comentându-mi cu cei din jur neputinţa, agitând patetic şi inutil stindardul logicii şi al bunului-simţ. S-ar putea spune ca suntem un popor de revoltaţi laşi. Încă o contradicţie în termeni pe lunga listă care ne defineşte.
Admit: cel mai mult mă deprimă propria indolenţă civică, incapacitatea de a-mi asuma rolul în viaţa cetăţii. Mica mea lume de comoditate şi egoism şi “tarele” unei politeţi desuete nu mă lasă să strig sau să bat cu pumnul în masă. Prefer să vorbesc şi să mă comport normal (decent ?). Să mă fac că nu văd, că nu pot. Pâna când îmi voi putea permite luxul acestei imobilităţi? Îmi spun, privindu-mă în oglindă: Hei, tu, trezeşte-te, implică-te, pentru Dumnezeu, FĂ CEVA!
Şi iată-ne acum: o mulţime de bieţi oameni abrutizaţi, încolţiţi, devastaţi fizic de alcool şi de muncă infernală, intoxicaţi de o propagandă vădit comunistă se pregătesc să lovească în valori pe care nu le înteleg şi probabil nu le-au înteles niciodată: statul de drept, legea, ordinea. În fruntea lor, un lider lipsit de scrupule, beat de putere, o tristă marionetă. Undeva, in culise: dinozauri roşii, cu suflete goale de semidocţi, cu guşi umflate de naţionalism ieftin şi cu nostalgii de dinaintea ultimei ere glaciare. De partea cealaltă a barajelor de scuturi şi de fum: un guvern şi o întreagă clasă politică impotentă, care nu mai locuieşte de mult timp în aceeaşi ţară cu noi, ci undeva, în îndepărtatele şi utopicele sale prognoze economice, în care Romania seamănă izbitor de mult cu Elveţia. Prinse la mijloc, în aceasta montare apocaliptico-mioritică, milioane de oameni, aşteptând cu sufletul la gură un deznodământ, oricare ar fi el, pentru a-şi putea relua chinuitoarea rutină a supravieţuirii.
Oameni imobili, învăţati cu decepţia şi cu resemnarea: aşa a vrut Dumnezeu! Dumnezeul nostru, ai cărui trimişi nu au simţit nici o fracţiune de secundă nevoia de a condamna violenţele, de a flutura steagul alb, de a îndemna părţile la un dialog creştinesc.
Oameni care îsi cumpără în fiecare dimineaţă ziarul, care ascultă în fiecare zi ştirile. Ştiri uneori construite din nimic, doar de dragul senzaţionalului. Reportaje brutale, care scormonesc cu indecenţă dureri şi înfăţişează (la ora când altadată era difuzată emisiunea “Noapte bună, copii!”) crime oribile, violuri şi tâlhării nepedepsite, procese de operetă, mari escrocherii cu happy end pentru escroci. Dezbateri în direct, ca un fel de consult medical la căpătâiul unui muribund, în care singurul diferend al participanţilor se referă la cât mai are de trăit bolnavul şi nu la eventualul tratament salvator. Investigaţii de presă lăsate undeva la jumătate, lipsite de concluzii şi de vinovaţi, pline de cifre diluate şi declaraţii meşteşugit amputate.
Oameni încă naivi în speranţele lor de pace socială şi de minimă bună-stare. Oameni care mai cred că, printr-un miracol, “ăstia” vor face compromisuri inteligente, iar “ăia” vor renunţa pe ultimii metri la politica bâtei. Oameni ca mine, ca tine, ca el, care asistă cu o indiferenţă de gură-cască, la degradarea lumii din jurul lor fără să facă nimic.
Oameni care se lasă muşcaţi de câini vagabonzi, îngropaţi sub gunoaie, îmbrânciţi la cozi infernale, furaţi pe faţă, minţiţi cu neruşinare. Oameni care refuză să se uite în urmă pentru a-şi vedea greşelile, pentru a-şi vindeca rănile. Oameni care au uitat cât de mare este puterea cuvântului şi a iubirii, puterea propriei lor onestităţi şi demnităţi.
Oameni care au uitat să fie oameni. Fără nici o scuză, oameni ca mine.

Un text destul de patetic, de disperat. Nasol e ca lucrurile nu sunt cu mult mai roz nici azi.

Tara lui Diminutiv Voda

Aseara am avut un cosmar. Se facea ca ….

A fost odata ca niciodata o tarisoara vesela si ghidusa care se numea Romanica.

In Romanica erau muntisori si delusoare, poienite prin care curgeau paraiase cu apica limpede in care inotau pestisori si broscute. Floricele parfumate se zareau in tot locul, pasarele cintau in copaci, iar prin padurici zburdau iepurasi, ursuleti si caprioare.

Locuitorii ei erau romanasii. Romanasul era un omulet tare binedispus. El locuia intr-o casuta frumusica, cu nevestica lui, romancuta. Romancuta era o mamica perfecta. Ea isi crestea cu grija copilasii – o fetita si un baietzel. Copilasii aveau o multime de jucarioare, iar cind nu se jucau cu ele, mergeau la bunicutza si bunicutul.

Mamica din Romanica pregatea o multime de mincarici gustoase: ciorbitza, tocanitza, mititei, fripturici, prajiturele. La toate acestea mergeau de minune tuiculita, vinisorul si bericica….

Nu-i asa ca e ingrozitor si gretos sa traiesti intr-o tara de diminutive? Ei bine, in ultimul timp constat ca traim exact intr-o astfel de tara. Zilele trecute, o vinzatoare m-a intrebat daca nu vreau si “facturica” in afara de “bonuletz”. La televizor, o fata se fandosea discutind despre un … “svederash” !!! (pe limba noastra, un sweater mai mic). Unui politician i se rupea inima pentru “batrinei”. Singura mea explicatie pentru epidemie: arta diminutivului face realitatea mai roz, mai digesta, mai …dulcica!

Asadar, data viitoare cind va rupeti o rotita a masinutei intr-o gropita, cind calcati intr-un rahatel de catelus pe strada sau cind un functionaras va cere un pliculetz ca sa va rezolve vreo trebsoara, cind un golanas va fura posetuta,
think twice, think big, think straight!

Multitasking

Multitasking. Cine o fi inventat chestia asta? In clipele mele de deznadejde organizatorica ii suspectez de acest lucru pe reprezentantii sexului tare (tare incapatinat, tare dezordonat, tare comod, tare insensibil s.a.m.d.). In momentele de succes deplin si incontestat asupra cotidianului, mi-l asum ca pe o realizare eminamente feminina.

Sa trecem insa la exemplificari. In ce consta,de fapt, multitasking-ul ? De observat si analizat urmatoarea situatie: te intorci acasa pe seara, dupa o interminabila zi la birou, cu miinile incarcate cu douazeci de sacose ultra-pline. Traficul a fost infernal si masina, care trebuia demult dusa la revizie, ti-a dat emotii tot drumul (nota mentala: de sunat la mecanic first thing tomorrow). Fix in acest moment, telefonul mobil din geanta suna. E seful, care te roaga sa modifici pe ici, pe colo, prin punctele esentiale, prezentarea de miine de la ora 08:00.

Liftul, pe care l-ai chemat cu virful nasului, a ajuns la parter si nu ai idee cum vei reusi sa te urci in el cu toate cumparaturile. Nu e clar cum, insa reusesti. Cheia de la casa este undeva, tot pe fundul posetei. In timp ce o cauti, in lift se urca administratorul blocului care iti reaminteste, jovial, de sedinta asociatiei de locatari de duminica viitoare si de plata intretinerii pe luna curenta.

Ajungi, cum–necum, cu toate sacosele (dintr-una se scurge un lichid rosu si viscos, probabil siropul de capsuni pentru ala micu’) in fata usii apartamentului. Pe scara e bezna si nu stii cum sa aprinzi lumina, avind la dispozitie doar cele doua miini puse la dispozitie de Mama Natura. Orbecai, incercind sa descui usa fara sa lasi sacosele din miini si fara sa te umpli de sirop. In acest timp, inauntru suna prelung telefonul fix la care nimeni nu catadicseste sa raspunda.

Descui usa, te prabusesti inauntru impreuna cu sarsanalele, alergi la telefon. E tanti Lala din Caracal, care te roaga sa ii faci un serviciu – un mic comision care nu cere decit participarea la 2 – 3 inghionteli in grup (sub forma de coada la ghiseu) si o alergatura de jumatate de zi prin oras. O asiguri de colaborarea la respectivul proiect, cu toate ca, brusc, realizezi ca asta inseamna sa renunti la programarea la cosmeticiana. Pe timpul convorbirii telefonice, copiii, in deplina complicitate cu ciinele, au devastat sacosele in cautare de dulciuri sau mezeluri proaspete, dupa preferinta.

Dupa ce ai transportat in bucatarie ramasitele, te trezesti fata in fata cu intrebarea, pusa la unison de intreaga familie (cutzu included):”NOI CE MINCAM ASTA-SEARA?”. Asa cum era de asteptat, o investigatie asupra preferintelor culinare se dovedeste dezastruoasa. EL: “ceva carnica la gratar, cu cartofi prajiti si o bere, da’ sa fie rece, nu ca data trecuta”. Copiii: fiecare alt fel de sandwich, apoi alt fel de cereale cu lapte. Ciinele: intoarce fundul conservei pe care tocmai i-o rastorni in castron si se duce sa cerseasca miseleste de la copii.

Mult, mult mai tirziu, in fata televizorului, in timp ce masca cu castraveti ti s-a uscat pe fata, iar bigudiurile s-au desfacut demult, atipesti avind pe genuchi prezentarea de miine dimineata si agenda in care tocmai ai trecut sedinta cu parintii si programarea la vaccin a ciinelui. EL iti ia hirtoagele din brate, te mingiie dragastos pe ceafa si iti susura sugubatz la ureche: “mami , nu mergem si noi la nani?”.

Daca cele descrise mai sus ti se par exagerate esti :

a. happily single, fara copii si animale domestice;
b. posesoare sot si copii klingonieni;
c. posesoare cont bancar obez, care iti permite sa ai simultan: asistenta personala, dadaca, menajera, bucatareasa si sosie.

Girofarisei de ieri si de azi

Va mai amintiti? - undeva prin apropierea anului ’89, Calea Victoriei a fost declarata zona pietonala. Pietonala pentru tot poporul - mai putin pentru coloana oficiala care ii transporta pe Nicu si Leana de la domiciliu la slujba. Cu o ora jumatate inainte de meteorica lor trecere dinspre sau inspre, un fior zgribulea aerul: pe trotuare isi faceau aparitia clonele cu ochi albastri, scurte de fis cacanii si caciuli rusesti din blana de iepure. (In folclorul urban al vremii circula intimplarea cu cetateanul din provincie care se plimba nevinovat prin zona. La un moment dat, a inceput sa ploua. Cum mergea omul in treaba lui si se ferea de intemperii, la rasul bordurii a tras o Dacie neagra din care i s-a aruncat in brate un fulgarin. Omul a ramas interzis si a intrebat: “Si eu ce sa fac cu asta?” “Idiotule, nu comenta, ca te desconspiri.” ar fi fost raspunsul miriit de ocupantul masinii.)

Dupa ce clonele ocupau dispozitivul, fara sa reuseasca vreun moment sa blend in , incepea baletul. Masinile de Militie maturau tot traseul pentru a se asigura ca nici un fals-pieton/dizident/sinucigas nu vrea sa se arunce in calea socialismului. Din timp in timp, o Dacie neagra, mai smechera si plina de antene, trecea cu viteza gindului, propulsata de propria importanta. Calea Victoriei incepea din acel moment sa arate precum strada principala din Tombstone, inaintea unui duel intre pistolari: pustie, tremurind in tensiunea asteptarii.

Astazi, lucrurile stau cu totul altfel. Insa nu in sensul la care v-ati putea gindi. Clonele au avansat in grad si sunt, probabil, sefi pe la SPP, SRI sau – de ce nu? – parlamentari. Calea Victoriei e in continuare necirculabila, din motive de trafic infernal. Legea a ramas neschimbata, iar noi trebuie inca sa sarim ca iepurii prin santuri, din fata coloanelor oficiale. Girofarul este la fel de puternic, ca si simbol al puterii, precum era si inainte de ’89.

Serile trecute ma aflam intr-un imens ambuteiaj pe Lascar Catargiu. Melee-ul incepea de la Romana si se sfirsea pe la Charles de Gaulle. Imi venea sa pling – de nervi, de oboseala si de foame. Undeva, pe la jumatatea calvarului, strivita intre un jeep care intra in forta (fara sa semnalizeze) din dreapta si un taxi plin de tupeu, am auzit sirene si am vazut in retrovizor un girofar. “Ambulanta!”, m-am gindit si am tras de volan ca sa ii fac loc. Nici vorba de ambulanta. In schimb, un senator - obosit de atita munca si plin de respect pentru publicul al carui slujbas este – se grabea sa ajunga acasa. Sunt sigura ca, macar o data in ultimii ani, ati trecut prin aceeasi situatie. Nu va intreb cum v-ati simtit, pentru ca stiu: furiosi, umiliti, indignati. Cum le-ar place lor sa va simtiti? Ca niste microbi, ca niste fiinte inferioare, trebuind sa lasati drum liber imperatorului alergind catre treburile sale mult prea importante pentru intelegerea voastra. Daca un astfel de individ ar fi fortat sa opreasca si sa explice nevoia de girofar, v-ar indruga tot felul de imbecilitati despre scopurile lui marete, destinatiile sale tainice si presante sau despre amenintarile care ar putea plana asupra augustei sale persoane.

Ce s-a schimbat ? Nimic. “Securitatea” a devenit acum “siguranta nationala”, Nicu e Vacaroiu, Leana e Udrea, iar dizidenti au devenit acum toti romanii, in conflictul lor tacut, dar evident, cu propria clasa politica.

Lume, lume ...

Mi-am adus aminte de un cuvint uitat: spicuiri, a spicui. Sa spicuim, asadar din ziua mea de ieri.

• Formulare intr-o fitzuica de scandal citita pe genunchi: "cei doi au continuat sa ramina impreuna o perioada" Limba noastra-i o comoara, in adincuri ingropata !
• Articol in Vanity Fair - editia de noiembrie: americanii isi construiesc in Irak o ambasada in valoare de 600 milioane dolari, a carei intretinere va costa in jur de 1,2 miliarde dolari anual si care e mai mare decit Vaticanul! Bravos. Firma de arhitectura care a facut planurile, le-a afisat pe internet. Guvernul s-a ratoit la ei, iar ei au raspuns ca oricum constructia se poate vedea, in toata imensitatea si detaliile ei, pe Google Earth. Tot in Vanity Fair un articol incredibil despre modul in care se cheltuie / fura banii contribuabililor americani, in acelasi Irak. Nimic nou pentru noi, mioriticii. Doar sume mult, mult mai mari.
• Dop de circulatie imens, pe toate iesirile catre DN1. Stiti cum e in filme cu personajele care pe timpul zilei duc o viata perfect normala, iar seara devin vircolaci? Asa si cu soferul roman. Cum s-a urcat la volan, se transforma. Frustrarile de la slujba, din cuplu ii ies prin toti porii. Batrinelele cu Oltcit devin Hells Angels. Contabilii pasnici isi leapada minecutele si apasa acceleratia. Daca te uiti cu atentie in masinile din jur, s-ar putea sa vezi cum le cresc caninii si le iese parul din urechi. Thriller, tata !
• La noi pe strada se asfalteaza. Totul, inclusiv asa numitele "servituti" care au cam 3 metri latime si 50 lungime. Nu conteaza ca strada principala e varza, pe servituti s-a trasat inclusiv banda discontinua pe mijloc. Ne-am linistit - acum ne putem depasi in mare viteza pe aceste artere principale ale Orasului Voluntari. Pe cind un echipaj de Politie cu radarul pregatit?

Cit absurd poa' sa inghita omul intr-o singura zi? Va las sa meditati.